Măicuţa-manager
Autor: Mona Scărişoreanu

“George Coşbuc”, ne anunţă panoul indicator, iar aşezarea începe să se deşire de-a lungul drumului. În dreptul caselor stau parcate maşini cu număr de Italia, Spania şi câteva de Franţa, semn că urmaşii marelui poet au plecat la muncă în străinătate, iar acum s-au întors în vacanţă acasă. Undeva, pe partea dreaptă, se poate vedea casa memorială a celui ce ne-a lăsat moştenire “Firele de tort” şi “Nunta Zamfirei”.

În cele din urmă ieşim din Bistriţa-Năsăud. Intrăm pe Valea Izei. Drumul şerpuieşte printre colinele molcome ale Maramureşului. De o parte şi de alta se zăresc porţi înalte, a căror lucrătură se înfăşoară pe fibra stâlpilor laterali, ce par să ne ureze bun venit în civilizaţia lemnului. În faţa lor au fost aşezate maşinile “copiilor”, care au venit într-o scurtă vacanţă în ţară.

Ca şi în Bistriţa-Năsăud majoritatea autoturismelor sunt înmatriculate în Italia şi Spania. De altfel, puţine sunt maşinile cu număr de Maramureş, iar cele de Bucureşti – o raritate! E sâmbătă seara şi oamenii s-au aşezat în straie de sărbătoare în faţa caselor.

Femeile poartă fuste creţe, negre şi bluze albe, cu mâneci bufante, încărcate de broderii migăloase. Gâtul le este împodobit cu mărgele colorate, ce se împletesc în ţesături savante.

Nici nu ieşim bine din Strâmtura că, deodată, răsare semeaţă, străpungând zdrenţele alburii de nori, turla mănăstirii Bârsana. Până nu demult aceasta a fost cea mai înaltă mănăstire de lemn din Europa, însă acum se află abia pe locul al treilea. Alte două lăcaşe de cult maramureşene au depăşit-o. În prezent, mănăstirea de la Săpânţa – Peri ocupă primul loc în acest clasament.Turla acesteia a fost azvârlită la 76 de metri înălţime, numai crucea de aur cu care a fost împodobit vârful măsurând 7 metri.

Amsamblul monahal de la Bârsana pare amplasat într-un mic paradis: o grădină în care se face risipă de flori şi verdeaţă. Deşi îi trec pragul mulţi turişti, puţini sunt aceea care ştiu că acestea sunt construcţiile noi, după anii 90 şi că, vechea mănăstire, monument de patrimoniu UNESCO, stă uitată pe o colină, în celălalt capăt la satului.

Ca să ajungi la ea trebuie să treci prin curtea unui sătean, transformată în expoziţie cu vânzare: cergi, trăistuţe, ştergare etc. Şi totuşi, undeva mai sus, tot în cadrul noului complex monahal, se află locul pe care a fost amplasată odinioară vechea biserică de lemn. “Maica stareţă vrea s-o aducă înapoi. Am aflat că o vor purta prin aer cu un avion rusesc şi o vor aşeza pe vechiul loc”, ne spune una din femeile a cărei locuinţă se învecinează cu mănăstirea.

După care, ne indică unde ne putem caza: “Chiar aici, la stradă, este hotelul mănăstirii. Nu-i chiar ieftin, dar intraţi şi întrebaţi!”. Întrebăm: 120 de lei noi camera pe noapte. Iar cina cu mâncăruri de post (o bucată de peşte cu garnitură de cartofi fierţi) – 25 de lei porţia. “Hotelul” este amplasat peste drum de magazinul cu suveniruri ale lăcaşului de cult, amenajat pentru cei ce l-au ratat pe cel de sus, de la intrarea în mănăstire.

Aici, o icoană pe sticlă se duce spre 200 de lei, dar marfă e pentru toare buzunarele. “Ei, ce ziceţi, merge?”, ne întreabă curioasă femeia. “Ştiţi, băiatul de la recepţie e nepotul maicii stareţe şi fiul doamnei care se ocupă de magazinul de la stradă”, ne completează aceasta informaţiile. Şi tot de la ea aflăm ce planuri mari are conducătoarea măicuţelor de la Bârsana: “Sus, în apropiere de locul unde a fost vechea biserică, au început să construiască alte mici hoteluri”.

De altfel, spiritul de iniţiativă al maicii stareţe a ajuns până la Sighetu Marmaţiei. Reprezentanţii firmelor cu care colaborează pentru înălţarea celorlalte spaţii de cazare i-au făcut portretul-robot: “Un adevărat manager, un adevărat om de afaceri!”.

În drumurile noastre spre Ieud, Botiza şi Budeşti (mănăstire de patrimoniu UNESCO unde se află cămaşa de zale a haiducului Pintea Viteazul) aveam să vedem şi alte “minuni”. Am oprit din întâmplare la o mănăstire de lemn. Nu am putut intra fiindcă era închis. În curtea bisericii fluturau trei steaguri: cel al României, ai Uniunii Europene şi al…NATO.

Pe uşa de lemn am putut citi că este vorba de o biserică greco-catolică. Cum? Prin propaganda anti-ortodoxă pe care o făcea preotul. Peretele exterior al lăcaşului de cult era folosit pe post de panou unde erau expuse opiniile feţei bisericeşti, care îndemna la lupta pentru recuperarea tuturor proprietăţilor Bisericii Greco-Catolice.

Aşa că, în timp ce măicuţa-manager s-a apucat de turism, transformând mănăstirea Bârsana într-o mini staţiune, iar preotul greco-catolic poartă pe pereţii lăcaşului de cult lupta pentru restituirea proprietăţilor, în vechile sate maramureşene, au răsărit siluetele ultra-moderniste ale bisericilor Adventiste.

În ultima zi, înainte de plecare, am mers încă odată la mănăstirea Bârsana. La ieşire, m-am oprit la magazinul de la clopotniţă. Fără să vreau am asistat la o conversaţie halucinantă între măicuţa-vânzătoare şi un turist ce părea o mai veche cunoştiinţă a acesteia. “Cine a mai fost înmormântat în cimitirul de sus, unde era vechea biserică? Mai e vreo personalitate care a murit de curând?”, s-a arătat curios domnul. “Doar nepotul unui preot şi prietenul acestuia. Au murit într-un accident de maşină. Păi, nu acceptăm chiar aşa pe oricine. Că de, sătenii mor câte 50-60 într-un an”, a răspuns cuvioasă măicuţa. Adică “Aşa cum pe Pământ şi în Ceruri”. Amin!