 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
 |
 |
 |
|
||||||
 |
 |
 |
|
|||||||
 |
 |
|
||||||||
 |
|
|||||||||
|
Înainte cu 24 de ore, pe același aeroport era să pierd conexiunea către Veneția. Nu fiindcă aș fi întârziat. Dimpotrivă, am ”omorât” peste două ore așteptând avionul. Am învățat pe de rost fiecare magazin, fiecare colțișor al aeroportului. Și când istovită de atâta așteptare m-am așezat pe un scaun, la poarta indicată atât pe bilet, dar și pe ecranul pe care erau afișate plecările, am observat că eram singura care dorea să se îmbarce de acolo către Orașul Lagunelor. Am sărit ca arsă și m-am îndreptat spre monitor. Între timp eram anunțată prin difuzor că este ultima strigare și că avionul urma să plece fără mine. De ce? Fiindcă în ultimul moment schimbaseră poarta de îmbarcare. De aceea nu am mai fost surprinsă când, la plecare, mi s-a întâmplat același lucru: una scria pe bilet și din alt loc se făcea îmbarcarea. La cum funcționează lucurile m-am mirat că nu s-a întâmplat nici o catastrofă cât am stat în aeroportul Fumicino, poarta Cetății Eterne spre lumea întreagă. O țară care pare să supraviețuiască în virtutea interției, pe pilot automat, iar expresia care descrie cel mai bine modul de a trăi al italienilor este ”Lasa-mă să te las”. Prin labirintul de canale Una peste alta, însă, Italia rămâne bela, chiar dacă este locuită. O plimbare pe străduțele strâmte ale Veneției, unite prin mici poduri aruncate peste firul de apă, te face să uiți și de vântul puternic de martie, dar și de orice neplăcere. Distanțele care par mari pe hartă nu corespund realității. ”Nu, nu vă speriați. Nu e mult până acolo. În maximum o jumătate de oră de mers pe jos ajungeți în Piazza San Marco”, mă asigură recepționera. Când însă, cu harta în mână am încercat să pun în practică explicațiile acesteia, m-am pierdut prin labirintul de canale. În cele din urmă am găsit o studentă simpatică, care întâmplător avea același drum cu mine. În 15 minute, la pas iute, am ajuns la Ponte di Rialto. ”La întoarcere e bine să iei autobuzul numărul 1. Vezi ca are stația chiar aici”, mi-a spus ea, arătându-mi un debarcader. Nedumerită am întrebat-o dacă e autobuz sau vapor. ”Autobuz, vapor, pe aici e totuna”, mi-a răspuns amuzată tânără. Un bilet costă 6,5 euro și, dacă v-ați hotărât să faceți o călătorie cu autobuzul cu ancoră, e bine să vă așezați la coadă, fiindcă este destul de solicitat. Ulterior am decoperit că și ambulanțele pot pluti pe apă. Cel mai elegant salon al Europei După ce am trecut peste Canal Grande, urcând treptele Podului Rialto și admirând vitrinele magazinelor înșirate de-a lungul podului (majoritatea acestora vând măști de carnaval cu circa 10-30 de euro și bijuterii de toate culorile din sticlă de Murano), am urmat indicatorul care m-a purtat către Piazza San Marco. Plină de turiști, vânzători ambulanți de suveniruri și mai ales de porumbei, piața poartă amprentele istoriei. Încadrată de Palatul Dogilor și de Basilica cu același nume, aceasta a fost dintotdeauna centru și inima Veneției. Se spune că, Napoleon ar fi denumit-o cel mai elegant salon al Europei. În față, leul, simbolul Republicii Venețiene, se proiectează pe albastrul întunecat al apelor. În spate, se zărește portul, din care, probabil, cu sute de ani în urmă Marco Polo s-a îmbarcat, pornind în călătoria sa către China. Undeva peste mulțimea de turiști și de comercianți am zărit un grup compact, care bloca Podul Suspinelor. ”Ce se întâmplă aici?”, am întrebat nedumerită. ”Este Johnny Deep, a venit pentru un film și așteptăm să-l vedem la geamul hotelului”, mi-a explicat fericit unul din fani. Între timp se lasă seara, iar vântul rece începe să alunge trecătorii. Palatul Vernier, care adăpostește colecția Peggy Guggenheim, ce include și piese ale lui Brâncuși se oglindește în apele Canalului Grande. Noaptea coboară peste palatele dantelate, ce amintesc de faima fostei republici. Noapte bună, Veneția!
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
